Aspecte Juridice
Iluzoria separare a puterilor în stat
N-am să încep cu truisme de genul cu cât un stat e mai corupt, cu atât are mai multe legi, pentru că aceste vorbe, deşi au fost rostite acum aproape 2000 de ani, par a fi fost menite să descrie cel mai bine România. Paradoxal este, totuşi, că vrem din ce în ce mai multe legi şi parcă nu ne e niciodată de ajuns colcăiala juridică în care ne complăcem şi incertitudinea create de fiecare modificare, revenire, completare, republicare.

O definiţie sobră a principiului separării puterilor în stat ar fi aceea că puterea este împărţită diferit şi independent unor entităţi menite să asigure buna funcţionare a unei ţări ce se doreşte a fi democratică, în scopul de a preveni concentrarea puterii absolute în mâinile unei singure persoane.

În viaţa reală, acest principiu a suferit numeroase vătămări şi interpretări, ajungându-se până la a declara că este iluzoriu şi pueril să credem în fundamente sau construcţii de acest gen.

Până să ne îndepărtăm cu totul din sfera teoretică şi mai puţin reală a subiectului, trebuie să amintim, pe scurt, care sunt cele trei puteri care îşi arogă dreptul de a conduce (chiar şi în mod divizat) – puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Parlamentul, ca reprezentant suprem al poporului, este, sau cel puţin ar trebui să fie, unica autoritate legiuitoare a unui stat, cel care asigură puterea legislativă.

Puterea executivă este realizată de Guvern, cel responsabil cu punerea în aplicare a legilor, cu realizarea politicii interne şi externe, precum şi cu conducerea administraţiei publice.

Puterea judecătorească este realizată de instanţele judecătoreşti.

Deşi principiul interdependenţei şi al controlului reciproc presupune ca niciuna dintre cele trei puteri să nu fie subordonată celeilalte sau să-şi preia din atribuţii, în realitate, asistăm, din ce în ce mai frecvent, la o imixtiune nepermisă şi o subjugare a unor puteri în detrimentul altora.

Ni se spune adesea că pentru eficientizarea actului de guvernare ţara are nevoie de delegări legislative, prin care Parlamentul atribuie Guvernului atribuţii de reglementare, constând în dreptul de a emite ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, sau posibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea în faţa parlamentului asupra unui proiect de lege.

Bunăoară, ţara se guvernează doar prin ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, reducându-se la tăcere vocea Parlamentului, care ar trebui să legifereze, nu să abiliteze puterea executivă să-i preia din atribuţii.

Nici puterea judecătorească nu-şi mai respectă limitele constituţionale, traversând bariere periculoase pe teritoriul legislativului, atacând, deopotrivă, Guvernul şi Parlamentul.

Nu mai devreme de începutul lunii martie 2017, Curtea Constituţională a României a decis că a existat un conflict juridic de natură constituţională în cazul anchetei DNA asupra adoptării OUG 13/2017 de modificare a codurilor penal şi de procedură penală – „Curtea reţine că aprecierea oportunităţii adoptării unei ordonanţe de urgenţă, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, care poate fi cenzurat doar în condiţiile prevăzute expres de Constituţie, respectiv doar pe calea controlului parlamentar (...). Aşadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere. (...) Având în vedere prevederile constituţionale invocate, Curtea constată că nicio altă autoritate publică, aparţinând altei puteri decât cea legislativă, nu poate controla actul normativ al Guvernului din perspectiva oportunităţii actului de legiferare.”

Deseori acuzată că reprezintă doar un instrument prin care persoanele influente îşi elimină adversarii şi îşi pun în aplicare planurile oculte, puterea judecătorească s-ar putea traduce, mai nou, prin puterea procurorilor, reprezentanţii cei mai vizibili şi cei mai temuţi.

Prima Constituţie postdecembristă din 1991 nu vorbea în mod explicit despre existenţa principiului separaţiei puterilor în stat, fapt ce a creat tensiuni aprige pe scena politică a vremii.

În 2003, printr-un referendum ce a ţinut două zile, am fost chemaţi să revizuim legea fundamentală, astfel că, în articolul 1 alineatul 4 se menţionează, în mod expres, că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, declara la Târgu Mureş, în cadrul întrunirii delegaţilor UDMR Mureş pentru alegerea liderului organizaţiei judeţene, că în România statul de drept „nu prea există”, întrucât separarea puterilor în stat ar fi „o ficţiune”.

În 2017, dacă vrem să fim sinceri cu noi înşine, trebuie să spunem că statul de drept nu prea există. Separarea puterilor în stat este o ficţiune. Şi la Târgu Mureş, dacă vorbim despre acest subiect, există două subiecte foarte concrete. Statul de drept ce înseamnă, înainte de orice? Respectarea şi aplicarea legii, indiferent dacă ne place sau nu ne place... Legislativul să legifereze, Executivul să guverneze, cine controlează acele instituţii de forţă care trebuie controlate de Parlament? Parlamentul trebuie să controleze...

În fine, o a patra putere a reuşit să se impună, cel puţin în ultima vreme, făcându-şi loc aproape pe nesimţite – puterea străzii.

Când cei care ar trebui să fie puternici şi fermi dau dovadă de slăbiciune, echilibrul democratic se clatină.

Chiar dacă sunt întru totul de acord cu libertatea cetăţenilor de a manifesta, nu pot să accept ideea că, într-un stat guvernat de principii democratice, guvernarea se face în stradă, cu mâna pe pancarte şi lanterne.

Într-un stat, când nu se comandă de sus, se comandă de jos, spunea Francesco Orestano, or tocmai de asemenea pericole ar trebui să ne ferim, oricât de mult am vrea să credem că vocile stradale sunt cele care ar trebui să impună, ori să dicteze.


apărut în Business Woman 77



parerea ta
 
comentariu
numele si prenumele*
email*
 


Statistici trafic - StatCounter.com


X